Pe patul din sticlă, în brațele asistentei, nu era băiatul pe care îl visase.— „Domnule Popa, s-a produs o mică încurcătură…”, a spus femeia cu voce joasă.
Hector a simțit cum i se înmoaie genunchii.— „Ce încurcătură? Unde e fiul meu?”
Asistenta a oftat și i-a întins o foaie.— „Copilul dumneavoastră s-a născut sănătos, dar… este fetiță.”
Timp de câteva secunde, bărbatul a rămas nemișcat. Buchetul de flori i-a alunecat din mână și s-a risipit pe podea.— „Nu… e imposibil… Camila mi-a spus că e băiat! Am plătit o avere pentru toate analizele!”
În clipa aceea, ușa salonului s-a deschis și Camila, slăbită după naștere, a întors capul spre el. Zâmbetul i s-a stins imediat când a văzut privirea plină de furie.— „M-ai mințit!” a urlat Hector, făcând-o să tresară.
— „Eu… eu nu știam sigur, doctorul doar bănuia…”, a încercat ea să spună printre lacrimi.Dar el nu voia să audă nimic. A ieșit trântind ușa, cu fața roșie de nervi, fără să se mai uite înapoi.
În aceeași seară, s-a întors acasă, unde totul i se părea gol și rece.Pe masă, lângă o fotografie cu Lucia zâmbitoare, a găsit un plic. Era o scrisoare pe care ea o lăsase înainte să plece.
„Hector, știu că nu mai vrei să ne vezi, dar copilul din mine nu are nicio vină. Te-am iubit cu toată ființa mea, dar acum trebuie să aleg ce e mai bine pentru el. Dacă vreodată te vei gândi la noi, amintește-ți doar că ai avut o soție care ar fi făcut orice ca să te vadă fericit.”
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice reproș. Pentru prima dată după mult timp, a simțit o durere adevărată în piept.
Câteva zile mai târziu, un apel neașteptat de la sat i-a tăiat răsuflarea.— „Domnule Popa? Sunt medicul de la dispensarul din Sâncrăian… soția dumneavoastră a născut o fetiță, dar am avut ceva complicații. Ar fi bine să veniți…”
Fără să mai stea pe gânduri, s-a urcat în mașină. Drumul i s-a părut nesfârșit. Când a ajuns, Lucia stătea întinsă pe un pat modest, cu un zâmbet blând, iar lângă ea dormea un bebeluș cu părul negru ca smoala.
— „Uite-o, Hector… e fiica ta”, i-a spus mama Luciei.
Bărbatul a făcut un pas înainte, tremurând. A privit copila și, pentru prima dată, a simțit o căldură pe care nu o mai cunoscuse.Micile ei degete îi strângeau mâna, ca și cum ar fi vrut să-i spună că-l iartă.
Lacrimile i-au curs pe obraji, fără să le mai poată opri.— „Îmi pare rău, Lucia… pentru tot. Pentru tot răul pe care ți l-am făcut…”
Lucia a oftat ușor.— „E târziu, Hector. Dar dacă vrei să fii tată, nu pentru mine, ci pentru ea… poate că nu e chiar totul pierdut.”
Au trecut ani de atunci. Camila a dispărut din viața lui, iar Hector a rămas în sat, alături de fetița pe care odinioară o disprețuise fără s-o cunoască.Acum o ducea zilnic de mână la școală, iar în fiecare dimineață, când o auzea spunând „Te iubesc, tati”, simțea că destinul, într-un fel dureros, îi dăduse o a doua șansă.
Și poate că, de fapt, acela fusese adevăratul lui moștenitor: nu un nume, nu un băiat, ci o inimă bună care i-a învățat ce înseamnă iubirea.