În încăperea întunecoasă stătea o femeie foarte slabă.
Lumina lanternei a făcut-o să-și acopere instinctiv ochii.
Părul îi ajungea până la brâu.
Fața îi era arsă de soare și brăzdată de cicatrici fine.
La început, nu a spus nimic.
Privea speriată fiecare mișcare a salvatorilor.
Un medic s-a apropiat încet.
— Nu vă temeți… Suntem aici să vă ajutăm.
Femeia a rămas nemișcată.
Apoi a rostit, cu o voce aproape stinsă:
— Bogdan… trăiește?
Toți s-au privit între ei.
Unul dintre polițiști a răspuns imediat:
— Da. V-a căutat în fiecare zi.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
Pentru prima dată după ani întregi, a început să plângă.
Câteva ore mai târziu, un elicopter a aterizat la baza militară unde era adusă.
Bogdan coborâse din primul avion disponibil imediat ce primise vestea.
Când a văzut-o, aproape că nu a recunoscut-o.
Era schimbată.
Mult mai slabă.
Dar cicatricea de pe braț și privirea ei erau aceleași.
A alergat spre ea.
S-au îmbrățișat fără să spună nimic.
Niciunul nu-și mai putea opri lacrimile.
Medicii au constatat că femeia era sever deshidratată, subnutrită și avea nevoie de luni întregi de recuperare.
În următoarele săptămâni, ancheta a dus la identificarea unei rețele care răpea turiști și îi transporta în zone izolate ale deșertului.
Mai multe persoane au fost arestate.
După luni de tratament și consiliere psihologică, Oksana a reușit să se întoarcă acasă alături de Bogdan.
În prima seară petrecută în apartamentul lor, ea a privit mult timp pe fereastră, apoi i-a șoptit soțului:
— Toți îmi spuneau că nimeni nu va veni vreodată după mine.
Bogdan i-a strâns mâna.
— Le-am demonstrat că s-au înșelat.
Și, pentru prima dată după cinci ani de coșmar, amândoi au adormit fără teamă.