Am rămas câteva minute cu pixul deasupra foii.
Nu-mi era frică de divorț.
Îmi era frică să recunosc, în sfârșit, că omul pe care îl așteptasem aproape un deceniu nu avea să se mai întoarcă niciodată.
Am scris tot.
Cum plecase în Spania spunând că vine înapoi după câteva luni.
Cum, la început, suna în fiecare săptămână.
Apoi doar de sărbători.
Până când, într-o zi, numărul lui n-a mai existat.
În dimineața următoare am luat primul autobuz spre oraș.
Prima persoană la care am mers n-a fost avocatul.
A fost sora mea.
Nouă ani îi spusesem că sunt bine.
Că mă descurc.
Că Costel trimite bani când poate.
Când a aflat adevărul, a început să plângă.
— Mariano… de ce ai dus totul singură?
N-am știut ce să răspund.
Poate pentru că îmi fusese mai ușor să mint decât să recunosc că fusesem părăsită.
Cu banii împrumutați de ea am achitat restanțele la electricitate.
Apoi am intrat în biroul unei avocate.
Femeia m-a ascultat fără să mă întrerupă.
La final a zâmbit.
— Știți care este partea cea mai tristă?
Am ridicat privirea.
— Puteați face toate astea cu ani în urmă.
În ziua aceea am depus actele.
Nu m-am mai uitat niciodată înapoi.
Mai aveam însă un drum de făcut.
La soacra mea.
Am găsit-o în curte, dând de mâncare găinilor.
Când i-am spus că am depus divorțul, s-a așezat încet pe un scăunel.
Mă așteptam să mă certe.
În schimb, a început să plângă.
— Știu, Mariano…
Am rămas fără cuvinte.
— Știu de ani de zile că băiatul meu nu se mai întoarce. N-am avut curajul să-ți spun. Și te-am lăsat pe tine să porți singură rușinea lui.
Ne-am îmbrățișat amândouă.
Nu ca soacră și noră.
Ci ca două femei abandonate de același om.
Peste câteva zile am sunat din nou la electrică.
Au venit alți doi băieți.
Au reconectat curentul în mai puțin de jumătate de oră.
Unul dintre ei mi-a întins noul contract.
— Semnați aici.
L-am citit.
Pentru prima dată după aproape treizeci de ani, contractul era doar pe numele meu.
Mariana Ionescu.
Am semnat apăsat.
Cu litere mari.
Ca un om care își ia viața înapoi.
Divorțul s-a pronunțat șase luni mai târziu.
Am primit hotărârea într-un plic simplu.
Am rămas câteva minute în curte, cu hârtia în mâini.
Nu eram fericită.
Eram liberă.
În primăvara următoare am vopsit din nou gardul.
Verde.
La fel ca în fiecare an.
Doar că, de data aceasta, nu l-am mai vopsit pentru vecini.
L-am vopsit pentru mine.
Seara, becul din camera dinspre drum este când aprins, când stins.
Nu mă mai interesează cine îl vede.
Nu mai aprind lumina ca să creadă lumea că am o familie.
O aprind doar atunci când citesc o carte sau beau un ceai.
Iar uneori stau în întuneric și zâmbesc.
Pentru că acum știu că întunericul nu m-a speriat niciodată.
M-a speriat minciuna în care trăisem.
Și mă mai gândesc, din când în când, la cei doi băieți de la electrică.
Au plecat convinși că îmi făcuseră un rău.
N-au aflat niciodată că, în ziua în care mi-au stins lumina din casă…
…mi-au aprins curajul de a-mi începe, în sfârșit, propria viață.